Vreau să mă îndrăgostesc de un pictor – Mihaela Țiboacă

decembrie 7, 2019

Vreau să mă îndrăgostesc de un pictor. Să mă privească seara când razele apusului fac jocuri de umbre pe pielea mea și să șoptească dulce că vrea sa ma așeze pe pânză, iar eu atunci să îi ofer un zâmbet leneș, să mă ridic și să îi aduc vopselele. În adâncul întunericului ,el să mă cuprindă pentru a-mi mânji sufletul cu nuanțele răsăritului, iar pe buze să-mi picure roșul cireșelor de mai. Prin tremurul zilelor încărcate să se uite în direcția mea pierdut pentru ca undeva, departe în mine, să își găsească răspunsurile.

Pictorul meu, vreau să nu mă vadă ca pe centrul universului, ci ca pe o completare a propriei ființei, ca pe legătura lui cu frumusețea, cu viața, cu pânza. Vreau ca atunci când mă trasează în cărbune să îi simt mâinile pe contururile de pe hârtie, prin aer, până pe suflet. În mirosul de ulei, atelierul lui să pară blocat. Lumina plăpândă a dimineții, cu o răceală aproape vibrantă să ni se lipească de buze, să ne biciuiască degetele, implorând atingeri, dar cumva între noi să fie o fierbințeală de șemineu. Vreau să mă simtă de departe, fiindcă sufletul meu e întrepătruns în faldurile sufletului lui datorită tuturor liniilor pe care le-a unit ca un copil inconștient. Vreau să îmi surprindă textura pielii pe marginea unei foi, în tren, în timp ce buzele lui o redescoperă în aer, iar lipsa mea să îi pară atunci insuportabilă. Vreau să îmi deranjeze părul, să îmi întindă rujul, să se lupte cu mine pentru că „așa, răvășită,ești cea mai tu și nu te pot desena altfel”.

Apoi vreau ca atelierul să îi fie cavou, amintire nefastă a unei morți chinuitoare. Vreau ca atunci când deschide ușa de lemn, chipul meu să îi apară fantomatic în față,iar sufletul lui să verse o lacrimă. Vreau să își dea seama că sunt capturată de fiecare tablou împreună cu o bucată din sufletul lui fracturat, că sunt îmbibați pereții cu esența mea și că vopselele în care își înmoaie plin de sete pensulele sunt tot eu. Vreau ca mâinile lui să se întindă spre scaunul pe care stăteam și să nu îl poată mișca.

În fiecare desen, în fiecare linie vreau să găsească iluzia mișcărilor mele. Iar în diminețile reci din noiembrie, pe când privește pe fereastră la lumea uitată în ceață, să îi tremure mâinile pe cana cu cafea, fiindcă îi e dor de căldura mea. În pânza de păianjen acoperită cu rouă care se vede în crengile ce îi bat în geam să regăsească sclipirea ochilor mei în nopțile de pe plajă și să simtă arsura lacrimilor cu care se umpleau atât de ușor.

Iar la sfârșit vreau să mă uite…Și în miliarde de secunde să regăsească într-o galerie, forme întunecoase care să îi amintească de frângerea plăpândă a încheieturilor mele.

3 Comments

  • Biblioteca Încuiaților decembrie 7, 2019 at 11:02 pm

    Ce este asta? 😯😍

    • Poteca Luiza decembrie 7, 2019 at 11:24 pm

      Este textul Mihaelei, un oaspete care sper eu sa devina membru permanent al blogului 😀

      • Biblioteca Încuiaților decembrie 7, 2019 at 9:28 pm

        Și eu sper. Textul a reușit să atingă una dintre corzile mele sensibile. Eram pe punctul de a te întreba din ce carte face parte. 🙈

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: