În fiecare an încerc să adaug în TBR-ul meu opere ale autorilor de pe meleagurile noastre. Oameni precum mine și tine, care cel mai probabil au băut adesea cafea Jacobs la ibric, au mâncat salam de biscuiți și au mers la colindat pentru covrigi pe sârmă. E adevărat că îi promovăm mai mult pe cei străini decât pe ai noștri, așa că probabil mulți dintre cititori nici nu știu de unde să apuce literatura din țara noastră. Eu recomand mereu în aceste situații ca lumea să arunce o privire la Editura Hiperliteratura sau la colecția N’arator de la Nemira, ambele disponibile pe libris.ro.
Din colecția N’aratour am ales și eu Micile Plăceri ale morții de Goran Mrakic. Ceea ce m-a atras la acest volum de povestiri a fost în primul rând titlul și promisiunea pe care prefața cărții o oferea. M-am așteptat la legende și mituri de prin zona Banatului, întâmplări fără explicații din viața locuitorilor zonei. M-am înșelat. Volumul este construit din poveștiri scurte, episoade trecătoare, dar cu o prezență puternică în viața, dar mai ales copilăria autorului. Începând cu un final de an școlar, cu meciuri de fotbal jucate în deplasare și amintiri din bătătură.
Dacă aș putea da un titlu alternativ cărții Micile plăceri ale morții acesta ar fi Amintiri din copilărie, generația lui 80. Pentru un scurt moment, atunci când autorul ne dezvăluie cum alerga prin porumb, m-am gândit: ia uite, pentru ce alerga Creangă un secol mai târziu. Consider că autorul a reușit să redea într-un mod vivant episoade din copilăria sa, începând cu distrugerea visului său de a deveni cel mai mare jucător de fotbal, la modul în care erau regizate diverse evenimente organizate cu ajutorul partidului și prima dezamăgire în dragoste pe care acesta a trăit-o.

În ciuda faptului că perioada în care au loc întâmplările se potrivește din punct de vedere temporal cu copilăria părinților mei, pot spune că sunt câteva întâmplări pe care le-am trăit și eu la rândul meu pe vremea când eram de-o schioapă. Am fost impresionată de ușurința cu care autorul m-a transportat în copilăria sa, cât de ușor mi-a fost să îmi imaginez că eu sunt cea care merge la furat de porumbei sau care speră să nu fie scoasă la tablă.

Povestea cu care autorul a ales să încheie această colecție mi s-a părut extrem de potrivită, încheind astfel ciclul amintirilor alături de Slavko, un personaj plin de umor și nepăsător în ceea ce privește totul. Faptul că această poveste nu este dintre cele fericite adaugă o doză de realitate tuturor întâmplărilor, creând imaginea adulților privind către copiii care au fost cândva și care nu știau ce îi așteaptă.