În anul 2022 am citit peste 70 de cărți. În mai bine de 60 dintre acestea, scriitorii au creat cel puțin un personaj care mi-a plăcut, cu care am putut empatiza sau care a avut trăsături pe care le-am admirat. Nu este și cazul romanului Viața mincinoasă a adulților de Elena Ferrante. Personajele din acest roman au fost construite astfel încât să fie nesuferite, să nu le poți găsi scuze pentru acțiunile lor, să identifici în ele doar părțile pe care încerci să le ascunzi din propria ta persoană. Din recenziile pe care le-am citit privind celelalte cărți ale autoarei, am înțeles că acesta ar fi tiparul tuturor romanelor sale. Momentan am în coșul de pe libris.ro încă două cărți ale Elenei Ferrante și urmează să revin după ce le citesc și pe acestea pentru a confirma sau infirma acest lucru.

Viața mincinoasă a adulților este construită din perspectiva Giovannei și avem ocazia să o urmărim pe aceasta în perioada trecerii din pubertate spre adolescență, perioadă care coincide și cu destrămarea imaginii familiei perfecte în care aceasta credea că este membru. Totul începe de la negarea neamului din care provine tatăl său și transformarea surorii acestuia, Vittoria, într-un monstru care poate oricând să strice echilibrul perfect al familiei. Momentul de cotitură al vieții lor este când comportamentul Giovannei, pe atunci copil, începe să tulbure rutina familiei, iar tatăl o aseamănă pe această cu Vittoria.

Pentru mine, Viața mincinoasă a adulților a fost o lectură șocantă. În primul rând, dacă în multe cărți anumite subiecte sunt tratate cu mănuși, Elena Ferrante a preferat să disece pe viu căsniciile ideale pe care chiar ea le-a creat. Cele mai indezirabile personaje sunt cele masculine, acestea având autoritate asupra viețiilor femeilor din apropierea lor. Excepția care confirmă regulă fiind chiar Vittoria, femeia care s-a oferit unui bărbat însurat, care a ales în final să îi crească copiii după moarta acestuia și care se transformă după aceea pentru a prelua locul de cap al familiei, tăind și spânzurând asupra copiilor și a soției indoliate cu al cărui soț se culcase.

După cum a menționat și autoarea:

Am crescut într-o lume în care părea normal ca bărbații (tați, frați, iubiți) să aibă dreptul să te loveasca pentru a te corija, să te educe ca femeie, în fine, pentru că-ți voiau binele… Puterea masculină, fie că e exercitată în mod grosolan, fie politicos, vrea să ne subordoneze în continuare. Prea multe femei sunt umilite în fiecare zi, și nu doar în plan simbolic

Celelalte personaje feminine, în afară poate de personajul principal, sunt construite astfel încât să fie slabe în ceea ce privește forța caracterului lor. Acestea se mulează după părerile soților sau amanților, se schimbă pentru a impresiona, își construiesc personalități noi și stau cu frica în sân dacă vor fi părăsite chiar și după logodnă.

Elena Ferrante se folosește de vocea Giovannei pentru a aduce în discuție nepotrivire dintre imaginea pe care o arătăm lumii și povestea diferită care se desfășoară în spatele ușilor închise. Această discrepanță se regăsește în roman și în ilustrarea celor două părți ale orașului Napoli, zona în care trăiesc familiile de intelectuali și zona rău famată. Ceea ce mi s-a părut interesant a fost modul în care autoarea a creat două traiectorii diametral opuse pentru tată și fiică. În timp ce primul își neagă originile în partea neagră a orașului și ascende în lumea bogată a orașului, fiica sa parcurge același traseu în sens opus, descoperindu-și familia extinsă.

.