Săptămânile trecute mi s-a oferit ocazia să citesc Zidul, o apariție nouă în portofoliul editurii Act&Politon. În ciuda culorilor tari ale coperții, povestea pare a fi construită din diferite nuanțe de gri. Totul se învârte în jurul zidului, entitate care domină prin prezența sa fizică gândurile întregii populații, indiferent de vârsta acesteia sau de statut. Zidul îi desparte de Ceilalți, cei care nu au îmbrățisat Schimbarea. Cei care încearcă să treacă zidul pentru a se ascunde printre ei.

Populația din spatele zidului pare să trăiască într-un regim asemănător comunismului, un regim în care tinerii trebuie să păzează Zidul timp de doi ani, noapte sau zi. Sunt adolescenți care, dacă s-ar fi născut în generația părinților lor, ar fi petrecut această vârstă gândidu-se doar la distracție. Însă acest lucru nu este posibil deoarece părinții lor au distrus lumea înaintea Schimbării. Iar acum plajele nu mai există. Ci doar Zidul.

Zidul – John Lanchester

Romanul lui John Lanchester este o poveste recursivă, una fără final și care se reia la nesfârșit. Atunci când am început să o citesc mă așteptam la ceva asemenător romanului 1984 de George Orwell, un roman în care regimul dictatorial să fie condamnat. Ori poate urma să citesc despre o revoluție. Însă nimic de genul nu s-a întâmplat. Totul pleacă de la consecințele nefaste ale creșterii nivelului apelor și decizia Marii Britanii de a izola complet de lume.

Romanul urmărește povestea unui tânăr oarecare ce abia și-a început stagiul la Zid. O poveste monotonă, în care ni se explică greutatea turelor de pază, lupta cu frigul și certurile unui Comandant prea zelos. Atmosfera romanului păstrează aceeași tristețe pe care, probabil, o resimt și Apărătorii la zid. Chiar dacă au fost implicate și câteva zile mai fericite, o ieșire cu colegii de muncă și un exercițiu militar, toată povestea mi s-a părut că ilustrează perfect zicala am căzut din lac în puț.

Ce mi s-a părut cu adevărat trist, pe lângă situația cu natura, cu apărarea acelui uriaș de beton, inclusiv mai trist decât numărul de morți, a fost nivelul de îndoctrinare al populației și convingerea acesteia că binele suprem înseamnă să fii ascuns în spatele unui zid, atât de mult încât să accepte să fie trimiși copiii să plutească în neant în caz că vreunul dintre Ceilalți trece de zid.